E primavara iar

Da, iar, ca a mai fost si acum un an si acum doi ani si acum 3 ani, and so on and on :D
Nu stiu cu ce ar fi mai speciala primavara asta insa mereu cred ca primavara ce tocmai s-a instalat este mai cu motz decat cea de anul trecut desi mereu se intampla acelasi lucruri: se topeste zapada, infloresc floricelele, inmuguresc pomii, inverzesc campurile. Insa primvara mereu mi-a dat sentimentul unei renasteri, unei treziri la viata oricat de cliseic ar parea.

Nu reusesc sa ma mir cum se poate ca din cracutele firave ale pomisorilor sa iasi acei mugurasi gingasi, ca apoi sa se transforme in frunze. Sau puterea de care dau dovada ghioceii; astia micii sunt primii ce semnalizeaza venirea noului anotimp. Pentru ei nu conteaza ca mai e zapada, ca mai sunt zile ploioase; ei asta stiu sa faca: sa rasara la momentul potrivit! Si ghoiceii fac parte din acele lucruri simple de care am pomenit eu acum ceva zile, ce ar trebui sa ne inveseleasca, sa ne faca sa ne simtim mai "worm and fuzzy".

Astazi a fost 1 Martie, it's official: e primavaraaa! Urmeaza 8 Martie: ziua mamicii/femeii. Nu stiu altii cum faceau, eu insa cand eram mic pregateam mereu cate ceva special pentru mama de aceasta zi. Si nu pregateam in sensul de "ii luam ceva", nu nene! Ceva-ul ala putea sa il ia oricine pentru orice mamica, eu facem ceva cu manuta mea; recunosc ca in majoritatea cazurilor ma rezumam la felicitare hand-made si ceva simbolic luat, bineinteles, din banii de alocatie, un nimic, fireste :D. Insa era ceva in sufletul meu cand pregateam cadoul, era o stare din aia de mi-e greu acum sa o exprim in cuvinte; stiam ca fac asta din tot sufletul cu multa daruire si simplul zambet al mamei mele facea ca toata munca sa merite. Mi-e dor de vremurile alea cand lucrurile erau simple, cand nu aveam un program fix, cand eram ocrotit. Nu ca acum nu as mai fi sau ca as avea un program fix, insa nu mai e la fel. Acum la 20+ ani ai mei nu mai simt acel fior cand ii daruiesc ceva mamei mele. Da, este un cadou mai valoros, insa nu asta e cheia, se pare. Cred ca tine de varsta, acele nimicuri desenate de mine erau mult mai valoroase datorita varstei de atunci; sunt sigur ca daca m-as apuca acum sa-i mai fac o felicitare ar fi mai reusita decat cele din trecut, insa senzatia nu ar mai fi aceeiasi. Si iar revin la o mai veche obsesie a mea: copiii de azi. Oare ei se simt cum ma simteam eu atunci? Consider ca toate emotiile traite, toate experientele avute in copilarie, adolescnta m-au modelat in ceea ce sunt azi si sunt multumit cu mine insumi, insa mi-e dor de copilarie, vreau sa redevin copil.

Am vazut azi un grup de baietei ce "ofereau" martisoare fetelor de la ei din clasa. Nu stiu sa o faca si fetele nu stiu sa le primeasca!!! Am auzit la un moment dat un "nah" si am intervenit, incercand sa corectez ceva, insa am esuat. Am incercat eu sa le explic faptul ca martisorul SE OFERA, nu se arunca acolo, sa fie! Si nici fetele nu au vrut sa inteleaga ca la primirea unui cadou se multumeste celui ce te-a "cadorisit" fie printr-un pupic pe obraz (mai mult fictiv, ca apropierea si atingerea obrazului nu e pupic) sau un simplu multumesc! Lipsa pupicului o pun insa si pe sema varstei, la 7-8 ani deja pupicul fictiv e ca o declaratie de dragoste, iar daca te vede cineva o sa strige 2 zile dupa tine ca nustiucine e gagica/gagicul ta/tau . Nu, ele au considerat ca e un drept sa li se aduca acele martisoare, iar baietii s-au conformat exact cerintelor lor. Adica "ce vreti voi? martisoare, martisoare; a pai atunci nah!"